Te iubesc asa cum oamenii au uitat sa o faca. Eu insumi am uitat daca te iubesc pentru a pastra o traditie mai veche decat gandul sau cuvantul, sau pentru ca atunci cand am realizat prezenta ta toate dorintele mele au devenit una: sa fiu tu.
Imi place sa imi demonstrez dragostea in singuratate, in liniste. Vocea mea catre valuri ma face sa ma simt sparta. Ingan un refren antic, pe care il stiu si adancurile si soarele; luna ma stie ca pe un client fidel, adresand intrebari mute, astepand surd raspunsuri multe.
Nu ma atinge nimic; nu mai sunt om. Iubirea mea e un vals pierdut printre pasii mult prea complicati. Iubirea noastra e un ring tocit de dans pe care toate marile iubiri si-au tasat locul, in maratonul sufletelor pereche. Si noi, noi stam pe margine, iubind si adorand de la distanta. Eu am devenit tu si tu ai devenit eu. Nu ne-a ramas decat sa iubim ceea ce suntem. Sa ne scoatem pantofii si sa cautam incet linia apei sub anii trecuti fara noi, sa ascultam tacerea inimilor de piatra si sa putem zambi.
Iubirea noastra se distinge prin fericirea distrata, nobila ce ni se citeste pe chip. Esti ca un actor ratacit pe mult prea multe scene, decis sa joace o singura piesa; piesa noastra de rezistenta.
Eu? Stau pe un pod cu picioarele in apa zambind la imaginea ce se incapataneaza sa ramana intacta. Si te astept, de data aceasta cu siguranta venirii tale in sprancelene arcuite.
Ai inteles din prima zi ca nu indraznesc sa iti vorbesc; cuvantul sparge uneori si tu esti cercul perfect.
Totul e atat de molatec, resemnat si fericit. Ca un apus fara innoptare. Sarbatoarea noastra, pentru care am invatat chiar si pasii complicati de dans.
Noi? Noi ne-am iubit dintotdeauna zambind, zambetul. Nu avem istorie caci nu suntem oameni, nu avem povesti dar putem povesti fiecare clipa in mii de feluri.
Raze de soare si baloane de sapun intr-o livada de ciresi infloriti.
Te iubesc!