The end is still unwritten...

Ai spus ca nu exista repere. Timpul este doar o definitie a ce vrem noi sa fie, o ingradire a spatiului vital, o presupunere tampa ca ne ducem in aceeasi directie, dar atunci, de ce ma simt atat de departe de tine?

Cateodata as vrea sa ma contopesc macar o clipa cu fostul eu, si sa vad prin ochii unui copil fantezist lumea. Poate nu mi s-ar mai parea ca stereotipul domneste peste o viata haotica, in care tocmai ordinea te scoate din rutina imprevizibilului. As vrea sa stiu ca nu exista ziua de maine, tocmai ca sa pot savura ziua de azi si sa uit de cea de ieri.

Si, cel mai mult, imi doresc sa incetez sa sper. Sperantele sunt inutile cand constientizezi ca de fapt nu stii nimic. Ai putea pasi oare cu ochii inchisi spre o mare iluzorie pe care ti-ai construit-o doar ca sa scapi de realitatea induiosator de vulnerabila?

Imi lipsesc noptile albe. Imi lipsesc noptile cu mine insami. Imi lipseste propriul alter-ego, propria indoiala, cateodata sunt paradoxal de sigura cand tot se naruie in jurul meu. Poate daca as reusi sa ignor soarele care rasare zi de zi, as reusi sa ma detasez de constientizarea propriei existente, si ar fi mai bine, pentru mine, pentru tine, pentru toti.

Insa in fiecare dimineata ma trezesc constienta de carnalitatea propriului corp. Ma dezgusta perisabilul, si nu de multe ori fantezia m-a condus spre o descompunere degradanta, insa spre un suflet liber. Am putea oare renunta la clisee si am putea intra intr-un abis incolor, unde nepasarea este acea celebra binecuvantare? Am putea sa spunem nu vietii, doar s-o facem sa flirteze cu noi, si sa o asteptam sa se intoarca inapoi plangand si dorind sa ne ridice din balta de negru in care zacem?

Si totusi, noptile adanci ma fac sa rad. Cat de nesemnicativ poti fi, cand stelele se sting de la sine si luna aia blestemata e acolo chit ca o vedem sau nu?
M’am pierdut pe drum, asteptand ca soarele sa-mi schiteze un zambet.