Amintiri facute scrum…

De fiecare dată, când în mod absurd mă gândesc la tine, subconştientul meu îţi refuză numele, îţi refuză amintirea şi deopotrivă chipul, iar sufletul le-ar lua pe toate la un loc şi le-ar frânge cu patos între gheare. Încerc de multe ori să mă înteleg, să-mi explic de ce naiba nu te-am uitat încă, de ce mă tot gândesc aiurea la ce n-a fost să fie. Şi pe lângă asta, în puţinele mele excese de vin roşu, mă gândesc să sun prima persoană care-mi vine în minte, ca să am cui să mă lamentez. Atunci când în mintea mea confuză amintiri învechite se izbesc una de cealaltă, când ceaţa de melancolie îmi învăluie până şi ultimul neuron, când ultimul strop de vin ameţitor de roşu şi de limpede îl închin în cinstea nefericirii mele şi în cinstea vorbelor tale goale, iar apoi îl beau dintr-o înghiţitură, dezgustată fiind de gustul excesiv de amar ce mi-l laşi de multe ori, la dracu`! Tot la tine mă gândesc! Ce e cel mai rău e că te compar cu fiecare persoană nouă în viaţa mea şi culmea! Tu ieşi mereu în avantaj. Nu ştiu, dar nu-ţi meriţi locul pe care încă îl mai ai "rezervat" în sufletul meu parcă obsedat şi posedat în acelaşi timp, şi care nu pare să se mai vindece niciodată, nici măcar de ploile de soare blând ce-mi curăţă uneori rănile. Şi în ciuda acestui fapt, totuşi nu te vreau! Nu te mai vreau în viaţa mea, nu vreau nici măcar să te mai văd, pentru că inima mea ar plânge cu lacrimi de sânge, iar trupul meu s-ar sparge în mii de cioburi de sticlă, ce ar tăia tot ce le vine în cale, până şi vantul care n-are nici o vină. El care în briza mării îmi mângâie fugitiv părul lung – un zmeu falnic în vânt, purtător de linişte -, ştiind că e singura mea dorinţă. Când credeam că poate fi mai bine, nu ştiu ce-ai făcut că iar te-ai întors. Semeni cu acele stafii care mereu se întorc în lumea celor vii, ori pentru că au terminat ce aveau de facut în viaţa reală, ori nu se simt încă pregătite să înfrunte noua viaţă, de pe tărâmul celălalt. Aşa eşti tu pentru mine.
Aş vrea să-ţi ard numele şi amintirea, să le privesc arzând în flăcări, să văd cu proprii mei ochi că s-au stins de tot mistuite de focul sălbatic şi că nu se vor mai întoarce niciodată. Iar scrumul lor să-l strâng în palme, să-l suflu cu toată puterea mea până în depărtare şi să strig tare în urma lui: "dispaaaaari!"

PS:Acest post este un pamflet si trebuie tratat ca atare.Orice asemanare cu realitatea este pura coincidenta.