Leapsa de la Roxxx

In ce fel de animal ai vrea să te reîncarnezi?
Cal.

Ce ţi-ar lipsi cel mai mult în viaţă?
Persoanele iubite.

Ce apreciezi cel mai mult la o persoană?
Personalitatea.

Care-i culoarea preferată pentru haine?

Negru.(stiu ca este nonculoare)

O călătorie pe care ai vrea să o faci şi ţara pe care ai vrea să o vizitezi?

Emiratele Arabe Unite

Citatul/zicala preferată:
Fi tu insuti schimbarea pe care vrei sa o aduci in lume.

Ce ţi-ar plăcea cel mai mult să faci?
Sa pot canta.
Dacă nu ai face ceea ce faci în fiecare zi, cu ce altceva ai dori să-ţi umpli timpul?
As sta cu EL.
Mai departe celor din blogroll.

Departe de valuri...

El te-a facut sa te simti bine. Si tot el te-a facut sa plangi dupa el. Mereu iti vin in minte imagini. Imagini care probabil ai vrea sa le uiti. Dar nu poti. Parca te urmaresc. Nu vor sa te lase in pace. Vor mereu sa iti aduci aminte de ceea ce ai facut, bine sau rau, cu ”el”. Poate nu e ”el” cu care vei ramane pentru totdeauna. Dar este ”el” al adolescentei tale. Asa crezi tu cel putin, dar poate chiar asa e. Amintirile, sentimentele care le-ati impartit iti raman mereu in minte. Te urmaresc. Parca cineva ar vrea sa iti tot aduci aminte de trecut si sa te faca sa plangi. Dar poate nu este asa. Poate… si acum zic poate, pentru ca e doar un poate, poate si el simte la fel ca tine. Poate si pe el il urmaresc amintirile. Dar nu ai de unde sa stii asta. Cand erati impreuna, lumea nu mai exista, timpul se oprea in loc. Erati doar voi doi. Tot ceea ce conta erau atingerile, saruturile, mangaierile. Tot ceea ce conta erati VOI. Dar acum acel ”voi” nu mai exista. S-a dus. Parca unul din voi a fost luat de valurile marii si dus in larg, in nemarginitul ocean. Dar valurile se si intorc. Cand acestea ajung din nou la mal, voi o sa va intalniti din nou. Cand tu vei pasi spre el, cautandu-l, o sa-l vezi stand pe plaja, cu un zambet trist pe fata, gandindu-se la ceea ce a gresit si ce iti va spune cand te va revedea. Dar tu, dupa timpul in care ai stat fara el, i-ai dus dorul si amintirile te-au urmarit, o sa uiti toate greselile facute in trecut. Si atunci timpul se va opri din nou. Si veti avea alte amintiri, alte trairi. Mai intense si mai profunde decat cele din urma. Si iubirea voastra va creste. Apoi, dupa toata iubirea pe care o veti imparti, el va fi luat de valurile marii, iar tu, crezand ca el te-a parasit, vei merge incet, incet pe plaja, pe malul marii, vei atinge apa si iti vei aduce aminte de primul vostru sarut, prima voastra mangaiere, prima voastra cearta… Si atunci va veni el, te va lua in brate si iti va promite ca nu va mai pleca niciodata. Iar tu il vei crede… Si veti fugi amandoi, departe de valurile si de spuma marii, care v-au despartit de atatea ori. Si va veti iubi. Si nimeni nu va mai putea sa va desparta.

Pentru cel ce a fost ,este si va fi...ION CHESCA

Cu totii am pierdut sau vom pierde mai devreme sau mai tarziu pe cineva drag.
Moartea e ceva intangibil, ai spune, pentru un tanar, si totusi doar la o clipire distanta pentru un batran.
Poate ca ne simtim neputinciosi in fata acestui gand maret, inevitabil intr-o viata de om. Este si normal, orice fiinta se naste, traieste si moare.
Si totusi care este motivul datorat lacrimilor pe care le varsam, desi acceptam atat viata, cat si moartea ca pe un dar?
Inca nu am gasit raspunsul... Inca il mai caut...
Sunt momente in care te pierzi printre ganduri, iti amintesti cu drag despre cel sau cea care nu mai este, plangi si suferi fara ca nimeni sa te vada, pentru ca suferinta te face slab.
Privesti nostalgic ziua de ieri, iar ziua de azi iti pare un nesfarsit desert de crime, de suflete ratacite si de linisti apasatoare...
Doar un pustiu incarcat de tristete...
Si totusi unde a disparut zambetul de pe fata ta? Chipul celui sau celei ce pierde ceva il distingi intr-o multime de rasete si zambete. E acea tacere pe care o simti in jurul lui, o privire pierduta, o lacrima scurgandu-i-se pe obraz.
Si poate uneori il arati cu degetul sau il compatimesti, insa stii undeva, inauntrul fiintei tale, ca si tu vei trece prin aceleasi stadii cand vei pierde pe cineva drag.
Cine stie ? Poate vei suferi si mai mult, poate vei pierde ceva si mai important, poate vei ramane fara" ton raison d’etre"...
Cine stie ? Prea multi de " poate "..

The end is still unwritten...

Ai spus ca nu exista repere. Timpul este doar o definitie a ce vrem noi sa fie, o ingradire a spatiului vital, o presupunere tampa ca ne ducem in aceeasi directie, dar atunci, de ce ma simt atat de departe de tine?

Cateodata as vrea sa ma contopesc macar o clipa cu fostul eu, si sa vad prin ochii unui copil fantezist lumea. Poate nu mi s-ar mai parea ca stereotipul domneste peste o viata haotica, in care tocmai ordinea te scoate din rutina imprevizibilului. As vrea sa stiu ca nu exista ziua de maine, tocmai ca sa pot savura ziua de azi si sa uit de cea de ieri.

Si, cel mai mult, imi doresc sa incetez sa sper. Sperantele sunt inutile cand constientizezi ca de fapt nu stii nimic. Ai putea pasi oare cu ochii inchisi spre o mare iluzorie pe care ti-ai construit-o doar ca sa scapi de realitatea induiosator de vulnerabila?

Imi lipsesc noptile albe. Imi lipsesc noptile cu mine insami. Imi lipseste propriul alter-ego, propria indoiala, cateodata sunt paradoxal de sigura cand tot se naruie in jurul meu. Poate daca as reusi sa ignor soarele care rasare zi de zi, as reusi sa ma detasez de constientizarea propriei existente, si ar fi mai bine, pentru mine, pentru tine, pentru toti.

Insa in fiecare dimineata ma trezesc constienta de carnalitatea propriului corp. Ma dezgusta perisabilul, si nu de multe ori fantezia m-a condus spre o descompunere degradanta, insa spre un suflet liber. Am putea oare renunta la clisee si am putea intra intr-un abis incolor, unde nepasarea este acea celebra binecuvantare? Am putea sa spunem nu vietii, doar s-o facem sa flirteze cu noi, si sa o asteptam sa se intoarca inapoi plangand si dorind sa ne ridice din balta de negru in care zacem?

Si totusi, noptile adanci ma fac sa rad. Cat de nesemnicativ poti fi, cand stelele se sting de la sine si luna aia blestemata e acolo chit ca o vedem sau nu?
M’am pierdut pe drum, asteptand ca soarele sa-mi schiteze un zambet.

Catre moarte trecand prin viata...

...Privind grandoarea cerului instelat , in coltul intunecat al mintii mele o idee se infiripa. Care este rostul vietii ? Nefiind capabili sa atingem frumusetea stelelor de ce mai incercam ? Nu exista nimic maret in constructia trupului nostru , totul atat de ambiguu , un cuvant care este nedefinit – frumusete. Rasa umana e atat de slaba , atat de aroganta , atat de egoista , atat de proasta incat ne distrugem usor usor singuri. Singurul nostru “lucru” de pret ne este sufletul , anima , cuget , gandire , constiinta. Dar nici el nu scapa , este murdarit , aruncat la gunoi … ce trist , ce patetic.
Ce stiu despre Paradis ? Stiu ca e format din eu si tu , tu si eu. Dragostea nu cunoaste posesivitatea , nu cunoaste gelozia , nu cunoaste minciuna – e sincera mereu. Ce mai stiu despre Paradis ? Ca nu este un loc pe Pamant , sau in Rai – ci in mintea mea si a ta. Cum este ? Gandeste-te la o carte … iar noi ii umplem zilnic foile cu dragostea noastra – in fiecare zi o noua poveste.
Cine este Dumnezeu ? Eu. Cine esti tu ? Dumnezeu. De ce ? Pentru ca tu esti eu si eu sunt tu – suntem 2 dar defapt unul. Suntem un suflet , unul singur iar lumea noastra este Universul.
Eu sunt mana iar tu esti creionul – impreuna desenam lumea. Eu sunt pixul tu esti cerneala – impreuna scriem lumea. Si tot asa … si tot asa – pana cand unul dintre noi scrie Final.
Oamenii sunt indecisi , stupizi , ignoranti – se privesc in oglinda si se intreaba cine sunt. Eu ma uit in oglinda si stiu ce sunt – nimic. Sunt gol , desert , vid – sunt sec , pustiu. De ce iti arunci viata , cand poate este singurul lucru valoros ce il ai ? Aici gresesti mereu , iar cum istoria se repeta , vei gresi mereu si iarasi pana cand te vei stinge. Speri toata viata un loc mai bun , ceva mai bun , orice – si cand moartea vine o imbratisezi ca o iubita pierduta , of neghiobule cat ai gresit. Viata e pretioasa , e dura , rea , cruda dar si frumoasa ,magnifica , superba. Tu o privesti ca o plimbare inevitabila catre moarte , un drum de initiere spre ceva necunoscut. Dar inveti atatea lucruri iar cand moartea te ia constati ca nu ti-a servit la nimic… iata ironie. Te chinuie , te macina ? Priveste spre altceva… iubeste ca si cum nu ar mai fii alta cale , traieste ca si cum ar fi sfarsitul , saruta pana ramai fara suflare – ca sa dai vietii un sens.

Raul este bun

Nu poti crea frumosul daca nu stii ce e uratul.
Nu poti spune adevarul daca nu cunosti minciuna.
Nu poti tanji dupa lumina daca nu ai stat in intuneric.
Nu poti sa-ti doresti iubire daca n-ai simtit cum e ura.
Nu poti sa simti fericirea daca n-ai indurat durerea.
Daca n-ai vazut uratul si nu te-ai speriat, daca n-ai mintit si n-ai regretat, daca n-ai stat in intuneric si nu ti-a fost frica, daca n-ai urat si suferit, tot ce-i bun e in zadar.. caci tot ce-i bun il iei ca si cum il meriti, ca si cum e de la inceput al tau… daca nu simti amarul noptii reci nu vei aprecia gustul fin si dulce al unui rasarit de soare… daca nu e rau, bine nu e, nu un bine atat de bun… adica..zi-mi…acum crezi ca raul este bun ? atunci de ce-ai mai vrea sa mori chiar daca simti ca raul te sfasie in interior ? nu realizezi ca e un plan bine pus la punct ? gandeste-te doar atat… gandeste-te la curcubeul ce apare dupa un potop… mai vrei acum sa mori cand stii ca lacrimile-ti vor forma un diamant ?

Te iubesc asa cum oamenii au uitat sa o faca. Eu insumi am uitat daca te iubesc pentru a pastra o traditie mai veche decat gandul sau cuvantul, sau pentru ca atunci cand am realizat prezenta ta toate dorintele mele au devenit una: sa fiu tu.
Imi place sa imi demonstrez dragostea in singuratate, in liniste. Vocea mea catre valuri ma face sa ma simt sparta. Ingan un refren antic, pe care il stiu si adancurile si soarele; luna ma stie ca pe un client fidel, adresand intrebari mute, astepand surd raspunsuri multe.
Nu ma atinge nimic; nu mai sunt om. Iubirea mea e un vals pierdut printre pasii mult prea complicati. Iubirea noastra e un ring tocit de dans pe care toate marile iubiri si-au tasat locul, in maratonul sufletelor pereche. Si noi, noi stam pe margine, iubind si adorand de la distanta. Eu am devenit tu si tu ai devenit eu. Nu ne-a ramas decat sa iubim ceea ce suntem. Sa ne scoatem pantofii si sa cautam incet linia apei sub anii trecuti fara noi, sa ascultam tacerea inimilor de piatra si sa putem zambi.
Iubirea noastra se distinge prin fericirea distrata, nobila ce ni se citeste pe chip. Esti ca un actor ratacit pe mult prea multe scene, decis sa joace o singura piesa; piesa noastra de rezistenta.
Eu? Stau pe un pod cu picioarele in apa zambind la imaginea ce se incapataneaza sa ramana intacta. Si te astept, de data aceasta cu siguranta venirii tale in sprancelene arcuite.
Ai inteles din prima zi ca nu indraznesc sa iti vorbesc; cuvantul sparge uneori si tu esti cercul perfect.
Totul e atat de molatec, resemnat si fericit. Ca un apus fara innoptare. Sarbatoarea noastra, pentru care am invatat chiar si pasii complicati de dans.
Noi? Noi ne-am iubit dintotdeauna zambind, zambetul. Nu avem istorie caci nu suntem oameni, nu avem povesti dar putem povesti fiecare clipa in mii de feluri.
Raze de soare si baloane de sapun intr-o livada de ciresi infloriti.
Te iubesc!

Sunt o fiinta care nu crede in dragoste, dar o lasa sa isi arate fata urata de fiecare data, chiar daca atunci, sunt un umil cersetor al promisiunilor in van. Stapanesc ura, imi este crezul, religia si nu in ultimul rand, modul prin care ma exprim. Ura iti da ceva in plus fata de dragoste si acel lucru nu este neaparat fericire sau lipsa coerentei prin care nu reusesti sa termini o propozitie. Ura in comparatie cu dragostea, iti da respect. Respect prin frica! Frica prin impunere! Ca orice sentiment, ca orice ideal, te va inghiti, te va manca de viu pe interior si exterior atunci cand i te vei supune din toata fiinta ta. Fiecare lucru trebuie luat putin cate putin...pentru ca fiecare lucru care iti da satisfactie, creeaza dependenta. E ca un drog sau un vierme care creste mancand cate putin din tine, ca un demon, inversunat si razbunator care nu moare decat odata cu tine

Sunt un produs protoplasmic si o enigma proprie.

Nascuti in prapastia cu vise spulberate…

…Ne innecam cu alcool si ne otravim cu fum de tigara, ne alinam durerea cu droguri prescrise de medici si ne prefacem ca totul este perfect.
Ceasul cu alarma ne sparge timpanele la prima ora, iar dusul ne loveste violent peste corpul adormit, ne asezam la masa, incercand sa inghitim micul dejun, de parca ar fi verde de Paris.
Hainele ne ascund culoarea pielii, in timp ce pornim spre munca, precum niste sclavi. Tentele de gri, alb si negru ne inunda viata si privirea, iar gustul marului rosu si copt e atat de departe de zilele copilariei.
La munca suntem tratati ca niste nimicuri, primim doar salariul pentru a-l da inapoi la facturi, mancare si îmbracaminte, dar nu pentru alte necesitatii.
Pe strada, totul se misca rapid, dand impresia ca vrea sa fuga, dar singuri care trebuie sa fugim suntem noi, obositi, stresati si ucisi de tot ceea ce ne inconjoara.
Seara, ne intoarcem acasa si aprindem televizorul, doar pentru a ne vedea adevarata natura, sa vedem cat de malefici suntem, realizand intr-un final, ca am ramas animalele insetate dupa sange. Ne place şi ne hranim cu violenta, rautatea vazuta la altii, dar fara sa ne dam seama suntem impinsi usor, usor spre nebunie.
Din cand în cand scapam, dar suntem atrasii cu un magnet inapoi la monotonia vietii umane. Suntem constienti ca nu avem scapare, iar daca scapam, ne intoarcem, de parca ar fi un drog, fara de care nu am putea trai.
Mergem la doctor cand suntem la pamant, dar nu primim altceva decât vitamine sau droguri, pentru a ne continua munca de zombie al societatii.
O data la saptamana, ne intalnim cu prieteni, in acelasi bar sau restaurant, unde comandam alcoolul sau mancarea care ne placea intr-un trecut sters, dar gustul nu-i la fel şi dupa ne intrebam de ce continuam sa repetam greaeala, asemenea unui sociopat, care nu poate recunoaste adevarul.
Vrem sa parem fericiti, ca si cum, viata ne este perfecta, ne mintim pe noi insine si dupa prietenii, nu putem sa vorbim decât despre servici si nimic altceva.
Vrem sa parem fericiti, cand defapt suntem niste roboti construiti din carne si oase, oameni nefericiti, care nu stiu altceva decat rutina.
Ne intoarcem acasa, ne asezam in pat, intre patru pereti, de caramida si nu vorbim decat cu noi insine, pentru ca nu avem pe nimeni alaturi cu adevarat, oricum maine va reincepe ciclul robotizat al vietii.
Intr-un final murim, îmbatati de tristete udata cu alcool ieftin, dar suntem înlocuiti repede de alte furnici uriase, care ne continua munca pentru a ascunde adevarul de minciuna.
Nu ne dam seama, realitatea este hipnotizanta, medicamententoasa si ipocrita. Credem ca vom fi retinuti pentru cine stie ce munca colosala, dar defapt, murim innecati in sangele celui care ne urmeaza ….

Doar citeste!

Te-ai intrebat vreodata de ce esti aici? De ce te-ai nascut ? Care e rolul tau sau daca ai asa ceva? … Da, poate ca da, sunt sigura ca da.. Si ? Ce-ai « vazut » ? Nu, nu, lasa, nu te mai intreb.. Mi-e frica sa-ti aud raspunsul… poate am auzit deja prea multe, multe si dezamagitoare sau doar triste… sau dezamagitoare SI triste… Crezi ca lumea e pentru tine ? Trist… sau crezi ca nu contezi ? Gresesti, ahh si cat gresesti…

Tu, mic pion, aparent insignificanta fiinta pentru lume, poate fara niciun rol, poate fara nimic deosebit de oferit, nimic special, om banal cazut in mizerie si complacere, tu, cu aroma de minciuna pe buze, cu bine in sange, dar cu rau in minte, tu, confuz si pierdut, fara drum si fara viata, carcasa goala de suflet ce-ai ajuns, dar plina de « valorile » societatii in care mori in fiecare zi, tu, da, tu… Tu esti cel ce va schimba lumea ! Trist, nu ? Poate da, dar NU… pentru ca tu poti, numai daca vrei, sa renasti, sa deschizi ochii si sa-ti alegi calea, sa te ridici din mizerie si sa te speli de minciuna.. lasa-ti sangele sa-ti curga prin vene, iarta, iarta si iar iarta… iubeste tot… tu, numai tu poti sa te schimbi… si o sa ajungi sa schimbi si lumea… Crezi ca e greu ? Este… Crezi ca e imposibil ? Nimic nu e… dar e greu.. Dar stii ce ? Greul nu e tot al tau, il imparti cu toti si-l faci sa fie placere, il transformi in iubire…
Incepe cu putin, incepe cu o floare si se va face primavara, incepe cu un zambet, cu un cuvant frumos, cu un mic dar, cu un gand bun, cu o fata senina si o minte doritoare de schimbare…
Nici nu stii cat de mult contezi petru lume, nici nu stii cat de mult poti sa faci numai daca zambesti unui om trist sau ii spui o vorba buna… Inseamna mai mult decat iti poti imagina.. si va tine minte, va tine minte mereu si va face la fel….. Ofera iubire, ofera bunatate si vei primi si tu atunci cand vei avea mai mare nevoie… si daca « premiul » se lasa asteptat continua sa oferi…. Intr-o zi vei intelege ca ai primit in fiecare secunda cand ai dat, bucuria de a vedea ca ai facut pe cineva sa zambeasca e cel mai nepretuit dar pe care il poti primi, atunci vei stii de ce esti aici, vei stii cat contezi, vei stii ca esti nepretuit… Oricine ai fii acum tine minte ca TU poti ajuta sa schimbi lumea… Toate’s in dar tie, ia-le si da-le mai departe…